În serile în care veneau alți prieteni la noi, aveam mici concerte în surdină la chitară și apoi discutam până dimineața despre muzicieni, pictori, scriitori, actori, fotografi, scenaristi și geniul lor. De cele mai multe ori ajungeam să ne contrazicem pe același subiect: eu susțineam că oricine poate să fie artist, și încă susțin, atâta timp cât cultivi acest lucru zi de zi. La care el a adăugat că nu e suficient, trebuie să îți închini existența acestui lucru, ca un pact cu diavolul. 
El consideră că internetul și generația numesc arta orice aruncare de expresie, și cum se întâmplă cu ceva ce devine obișnuit și repetat obsesiv, și-a pierdut sensul. Așa că mi-a povestit cum un alt prieten de-al lui i-a spus că  singura soluție înțeleaptă este să ne reîntoarcem la mitul Homeric:  cea mai importantă operă a antichității sub tutela unui anonim. Acest principiu sublinează că în definitiv, arta contează și nu numele tău și drept urmare, de atunci, și-a pus pseudonime în tot ce a făcut.
Am fost de acord amândoi că ești artist atunci când în momentul creației tale te simți extraordinar, dar în adevăratul sens al cuvântului, cu totul în afara ordinarului. Cu toate astea, Cosmin și-a încheiat licența spunând că doar o dată ce mori și ți-ai dedicat sufletul și timpul creației, doar atunci poți fi numit artist.  Iar această dedicare presupune înstrăinare de valorile societății, o plimbare constantă, ca un slalom printre extreme, ca să ai un spectru larg și să fii cât mai aproape de “adevăr”.